Aș vrea uneori să intru în pământ și să mă transform în natură, măcar asta ar fi o etapă efemeră în ciclul vieții. Sunt într-o situație în care nu am putere de reacție iar prezumția viitorului mă înspăimântă. De ce oare toate se îmbină de așa formă încât se rezumă totul la clișee proaste, cu speranța că vor avea asemenea filmelor siropoase, un end de poveste. Parcă totul este predestinat și totuși parcă ceva e nou de fiecare dată. Sentimentul frustrării combinat cu nevoia violentă de a mă răzvrăti, mă aruncă în disperarea tăcerii și în liniștea predării unui sentiment prea clasic ca să mai conteze.Poate iluzia unei șanse viitoare îți va mișca puțin rotițele și care te face să alungi parcă pentru o secundă ideea utopică de delăsare și abdicare. Și totuși, în liniștea minții și în același ungher împăienjenit în care îți mai este încă frică să mai intri, apare înflorirea unei dulci împăcări cu ambientul înconjurător și cu natura umană mult prea firavă și supusă slăbiciunii. Să pot oare privi dincolo de masca atât de greu de suportat a adevărului uman?
Nu e o dilemă că suntem atât de infimi și de orbi în fața propriei esențe. la urma urmei , într-un fel sau altul, trebuie să ajungem la o împăcare cu sine, fără de care am întinde o idee către ceva cu tentă purgatoristică. Și într-un final, parcă în colțul aceleași guri grimasa ta, apare un zâmbet lin și aproape răutăcios într-un mod metaforic, care prezice ridicarea la următoarea petală de înțelegere a acestei lumi atât de greu dezbătută chiar și de cele mai luminate minți. E atât de groaznică frica că altul poate face mai mult decât tine, și încerci în mintea ta să convingi că tu poți. Aberez, doar asta e asul tuturor. Și ce dacă?