Metodic, așa cum spun și cărțile,
parcă, timpul se destrăbălează
...tic...tic...tic...
cronosfera visează la nemurire
tic...gheare tocite se cațără iar
pe colonadele timpului gri
epocă după epocă și clipă după clipă
ce nonsens hilar se topește
pe aceeași cărare bătucită
spre...tic...tic...tic...
o secundă,se retrăiesc frumosul,
albul, albastrul, sublimul, tormentul
și-apoi nimic nu mai contează.

nică măcar durerile nu mai au lumină
undeva departe un peste mic înghite singur
tot oceanul planetar și tu...tu nu ești
nicăieri să vezi că toate pietrele au căzut
prin buzunarele tale se măsoară infinitul
iar tu stimabile, îți trăiești somnul de veci.

ți-a venit vremea să taci.
conformează-te, oricum s-a dus naibii tot
îți asiști propria naștere cu gura încleștată
în propria carne iar moartea ți-o guști
cu dinții mulați pe timp.

Primește ultima gură de aer,- endorfina zâmbește -
și te lași pradă universului.