M-a surprins de dimineață, când îmi scosesem masca
Și-o lăsasem la înmuiat,
Își pierduse farmecul, nu mai dădea viață rolurilor aiuritoare.
A intrat fără să bată la ușa așteptărilor nesfârșite...
N-am zis nimic. N-aș fi putut. Lăsasem replicile-n urmă.
L-am privit doar și am tăcut.
Își răsucea pletele obraznice pe degetele lungi și
subțiri, măsurând încăperea cu pasul, tăcând...
Nu și-a aruncat o clipă măcar, ochii sfredelitori spre mine.
Mi-am zis, ceva nu-i bine!
E mult prea departe și mult prea tăcut.
M-aș fi putut strecura după o mască, dar imi muriseră pașii de tot.
Așa că am mimat plăcerea, umezindu-mi buzele puțin, așteptând scârțâitul lung al ghilotinei.
Nimic. Am deschis ochii mari și am aflat Neînțelesul:
nu era acolo, nu fusese niciodată!
Pașii pe care îi numărasem, șuvițele răsucite, emoțiile tăcute- pierdute pe vecie!
De fapt, mă mințisem în tot acest timp...
Îmi uitasem masca pe față și o știam parte din mine.


1 martie 2005