Mă tot gândesc cât voi mai permite ca paradoxurile ce iau naștere în mine să-mi întoarcă universul cu 360 de grade și să mă pierd inconștientă și amețită de lava de sentimente ce a erupt din vulcanul sufletului meu.

Încerc să-mi dau seama ce vrea subconștientul meu, dar aflând răspunsul la această întrebare ar fi echivalent cu a mă scălda în apa Iordanului pentru purificare absolută, pentru atingerea luminii infinit de pure din care este creat Hristos...ceva ce mi-a fost interzis din momentul nașterii, ceva ce se află în afara sferei umanității din care fac parte, căci mâinile mele sunt murdare de păcat, iar inima prăfuită de întuneric...iar toate aceste paradoxuri se nasc în momentul în care îmi spăl nebunatic mâna pentru a o curăța (și devine aspră si dureroasă la atingere), în momentul în care suflu înspre particulele de praf iar ele îmi intră în plămâni și mă sufocă...

Cum aș putea să-mi revendic nemurirea când aceste paradoxuri continuă să se multiplice asemeni fractalilor și formează o pânză de păianjen infinită? Cum aș putea râvni la oceanul purității când eu prin definiție formez un univers antagonic cu puritatea?