Subit mă simt condusă de o dorință machiavelică de a-mi suprima toate pornirile optimiste...vreau să nu mai gândesc...vreau să fiu comună și să nu fiu conștientă de mine însămi...vreau să fiu atemporală...vreau...măca pentru o nanosecundă să nu mai fiu în patul procustian...vreau să uit că trăiesc și vreau să simt cum mor...
Acea alee întunecată pe care merg acum este înconjurată de un peisaj fantasmagoric...unde bestii umane așteartă la orice pas să mă secatuiască de mine însămi...vreau să-i las...vreau ca ei să decidă pentru mine...dar mă împiedică ceva...nu știu ce...nu mai suport...pentru prima dată în viața mea vreau să MOR...să mor pentru a trăi dincolo de mine...să mă nasc din lacrimile vărsate în vidul meu sufletesc...in care plutesc și unde am atins limitatul infinitului...mi-am atins rațiunea...și m-am îngrozit...
mă simt exaltată de gândul că sunt incă un nimic...fără zâmbet...fără culoare...fără MINE...și sunt un abderit...pentru că nu știu ce este viața...pentru ca nu știu ce e fericirea...pentru că plâng ca o proastă când îmi dau seama că si-a bătut joc de mine...sufăr de iactanță...pentru că nu sunt eu...sunt celălalt EU...care râde de mine...că sunt adeptă a laxismului...dar o las...pentru că va muri...este doar un alter ego...o parabulie a axionilor mei...un vaticinar al hăurilor lumești...un alter ego...un zetetic...