Mă doare singurătatea din lanul de secară...miroase a lacrimi vărsate tăcut, iar sunetul lor, lovind granulele de pământ, îmi incendiază timpanele în strigăte mute...

Ce mai contează o dezamăgire în plus? La capătul mormântului vor plânge doar florile ofilite, și lumânările topite...o piatră rece va rezuma în 3 cuvinte viața mea...iar petalele trandafirului de lumină vor fi de mult uscate de vântul aspru...Vor mai uda în ploi torențiale cerurile amurgul meu...voi suferi prin porii atmosferei moartea sufletului meu...dar fotografia de pe piatra funerară va rămâne pasnic luminos în întuneric...un semn al efemerității mele și-al iubirii infinite pentru îngerii din oameni și ființele de lumină...

În testamentul către lume nu știu să scriu decât atât: iubire, lumină, înțelepciune, soare...sete de dumnezeire, credință și speranță...la bătaia întunericului, tu să te uiți, iubite frate, pe fereastră...și ia din strălucirea lunii doar puritatea , să-ți fie sfetnic Tatăl Ceresc în vise...învață să zbori, fluture firav! Sferele înalte s-au născut pentru fiecare dintre noi...

Din lumină...spre lumină...