Regele Leu



Într-o zi Regele Leul a vânat un pui de antilopă.
L-a prins cu ușurință, l-a trântit la pământ și a început să-l sfâșie.
Făcuse asta de atâtea ori...
Și totuși, în timp ce-l mânca, privirea i-a fost atrasă de fața puiului blândă, neputincioasă, cu niște ochi în care nu se putea citi decât împăcare si nici un resentiment.
L-a terminat de mâncat, apoi s-a trântit în iarbă ghiftuit.
Își făcea siesta dus pe gânduri... Imaginile puiului începuseră însă să-i dea târcoale. La început mai puțin, apoi apoi din ce în ce mai mult.

În zilele următoare ucidea alte animale (se ferea acum de puii de antilopă) și le mânca pentru că așa era Legea Naturii sale, dar gândurile îi reveneau mereu tot la puiul de antilopă ucis.
Regretele nu au întârzîiat să apară și într-o zi, Leul, Marele Leu, a început să plângă. Și a plâns, a plâns, a plâns...
Așa ceva nu se mai auzise. Toți erau consternați. Nimeni nu-l înțelegea nici tovarășii săi, nici celelalte animale.
Doborât de remușcări Leul s-a retras din grupul pe care, până atunci, îl domina cu ușurință.
A ales calea pribegiei și s-a pierdut undeva în zare...

A rămas ceva în urma lui?
Poate doar acest gând pe care acum Tu îl citești.
Și poate un mic regret că asemeni Leului nu am știut să iubim întotdeauna la timp.