mă agăț de ochiul trecătorului care plutește pe propriul zâmbet
o fi mat sau eu invizibilă
înghit întrebarea
cuprind cu palmele mâna murdară a copilului-cerșetor întinsă spre fereastra mașinii
pielea lui e mai groasă decât mi-am imaginat
nu îi ajung nici banii
nici inima mea
oamenii se usucă pe străzi și ție îți arde de doctori

și dacă cerul nu e decât o reverie a materiei
și dacă peisajul nu e decât o încâlceală de instantanee ale imaginației
spăl parbrizul

îngân: “ora 10 a sosit omul negru n-a venit”

cel mai mult aș vrea să revăd-
albastrul uniform în care soarele decupa deschizătura globulară prin care Dumnezeu se uita la mine
străzile care nu-mi cereau să mă legitimez
în schimbul asistentelor care poartă anunțuri la gât:
vând piele de calitate superioară
în care nu recidivează niciodată tristețea

peste caverna patologică în care plămânii pământului
abia mai respiră
o cupola etanșă marchează discontinuitatea zilelor

(în centrul optic al lentilei imense ochiul își contractă pupila irisul devine imun.
este bine știut că omul se adaptează la lumină mult mai ușor decât la întuneric.
apoi o transformă în obișnuință.)