dimineața se înghite pe sine. am visat casa noastră de lemn înmugurind nestăpânită. melcii trecând pe frunzele mari dintre paturi. aveam limba verde. crudă. ne sărutam întruna. părul ne crescuse prin podeaua cu noduri și tu zâmbeai. cât de cât aveam umbre. eram făcuți din celule fragile care se spărgeau când făceam dragoste. îți lăsai singurul tău ochi liber aprins ca un tăciune în inima mea de copac.

visul se termină mereu cu incendiul. arde tot cerul. ne lipim de el cu trupul nostru de lemn.