nimeni nu îl auzea când venea

se așeza pe marginea gropii ud și cu noroi în pantofi
strângea rădăcini
mă privea mâhnit îmi făcea semn să tac
ochii însoțeau gestul de înălțare a vegetației
unde adormeam ca un foetus

se născuse din acele femei rotunde
șapte pântece împrejumuite cu busuioc
era transparent și tot mai departe
de gardurile din sârmă ghimpată ale lumii

tatăl meu foc
ardea gutuii dați în floare ardea sălciile
ura dulceața amară ura plânsetul în van
își dădea cu funingine pe față pe trup pe glezne
se scălda în apele verticale

în amiaza mare
asculta lângă ușă cu picioarele întinse
cum se ridicau din ceață grâul cânepa mestecenii
le cresta cu grijă tulpina
să aibă pământul sevă și a doua zi

nimeni nu îl auzea când pleca

arunca noroiul în groapă
fărâma semințele și le presăra în urma lui
din aceste plante își aleg femeile rostul
și după numele lui își numesc pruncii