Mi-am rezemat tristețea,
pelerin obosit al unei credințe apuse
de tăcerea albă a coloanelor Eladei.
Timpul m-a uitat acolo,
sub ploaia ce-mi așeza marmură
pe umeri ce pe o statuie neterminată
la a cărei definitivare se lucra de zor.
Venisem pentru că-mi plăcea apusul,
soarele de deasupra așteptărilor mele
și zbuciumul mării, marea mea dezlănțuită...
Marea îmi amintea culoarea ochilor tăi,
gustul sărat, cu miros de alge al dragostei noastre.

Să te cunosc a fost împlinirea tinereții mele,
să te iubesc a fost sortit de zei...

Lângă mine oamenii îmbătrâneau,
păsările mi se așezau firesc pe umeri,
mai târziu au apărut și turiștii.
Încercam să descopăr printre pași,
umbletul tău, dar n-am reușit.
Doream să cred că pașii tăi mă caută încă
și te așteptam acolo unde mereu visasem
să ajungem împreună, în preajma zeilor,
pe ultimul șir de trepte din Templul Afroditei,
al cărui paznic de marmură devenisem.