26 ianuarie l999

Ma uimeste cata suferinta poate cuprinde sufletul uman. Ma distruge sa stiu cat de razbunatoare este o singura greseala si cat de veninoasa.
Acum am responsabilitatea si obligatia fata de mine sa nu mai repet greselile din trecut; sa fiu mai puternica si sa-mi creez niste reguli dupa care sa-mi alcatuiesc o viata normala. Inainte am avut multe momente cand mi-am asumat destinele altor persoane si finalul a fost mereu coplesitor.
Am crezut ca singuratatea este mereu o solutie, cand esti deznadajduit, insa e doar o adancire a suferintei. Nu! Nu sunt o singuratica, sunt un om care se simte implinit in colectivitate; sunt ambitioasa, un copil frumos, sunt optimista si mai puternica decat sunt constienta. Sunt insa lucruri de care nu-mi dau seama. Sentimentele oscileaza sau dispar. Increderea, intr-adevar, o am tot mai des. Picioarele abia-mi ating pamantul. Iar realitatea ma depaseste pana ma sufoca.
In acest moment ar trebui sa invat pentru un examen extrem de greu, insa nu pot decat sa scriu si sa ma incrunt sortii. Am tot asteptat sa se schimbe vanturile, sa-mi indrept privirea catre rasarit, sa vad pescarusii liberi strabatand zarea, sfidand ochii pe jumatate inchisi. As vrea sa fiu tanara si rabdatoare cu ziua ce-o sa vina. As vrea sa simt vant prin par si apusul sa-mi inroseasca chipul. Sa fiu impacata cu toate lucrurile ca sa pot simti. Sunt in stare sa renunt la multe ca sa gasesc liniste.
As vrea sa am cuvinte si motive sa le inscriu aici. As vrea sa fiu din nou eu, Raluca Barbu, sa ma simt bine cu mine, sa ma accept si sa inteleg de ce.
Cand traiesc intr-o extrema, lucrurile normale, nu numai ca mi se par inutile chiar si la vedere, dar atunci nu-mi mai trebuie nimic decat sa zbor in infintit si inapoi, sa adorm visand ca teatrul trebuie sa aiba si un sfarsit, o cortina si aplauze. Actor sunt numai eu si sufletul meu.
As vrea sa nu mai am privirea fixa si nici sa-mi tin respiratia. Vreau sa rad si sa nu ma intreb de ce.