(Femeie)

Privesc uneori speranțele mele cum vin si îmi sărută talpa (“nepupată-n mult prea alba”) și atunci pun în balanta sacrul si profanul. Spun o rugăciune și îmi fac un proces de conștiință. De mulțumire și de gândul la celălalt. Iar celălalt privește cu ochi mari și limpezi bucuria gestului de pe chipul meu. Căci mi-a plăcut și a lăsat în mine o dâră nebănuita de fericire și împlinire. Nebănuită și neînțeleasă dâră de împlinire. Ah, sărutul tău venind din miracolul femeie. Miracolul zorilor, al luceafărului, al primului strigăt și plânset, miracolul femeie. Și atunci lumina coboară în pământ și pământul tresare izbindu-mi cu bucurie talpa. Talpa care strivește această noapte lungă din trecuturile mele.
În cămările de sus e un fel de briza înșelătoare, un murmur slab dar continuu, o teamă în fiecare colț de cameră. O ușă nu se închide bine, alta nu se închide deloc, dar eu mă strecor bucuros de fiecare gest al ei care știu că o face femeie în fiecare clipă a vieții. Și atunci îmi imaginez sânii ei, buzele, coapsele, șoldurile cum cântă, râd, danseaza. Precum jocul greu al începutului.

A. T.