Vorbele nerostite, pentru urechi anorganice, blocate in gatlejul uscat de vant si arsita desertului vietii, stau sa iasa din mina de carbuni creionului. In dare subtirele, vorbele se-nsira pe foaia alba aflata in plutire lina, intre cer si pamant.

Nu ma pot gandi decat la tine, in scurtele reprize de constienta pe care vacarmul existentei mele mi le ofera cu zgarcenie si nu mai am putere in corp sa deschid gura, sa te chem.

Am sarit de pe norii de ploaie odata cu foaia alba si ma napustesc in jos cu viteza luminii. Sa deschid parasuta? Sa trag inelul? As mai sta o vreme … De-aici campia se vede ca un patratel galben, incadrat armonic de padurea stufoasa, la marginea careia se termina curtea casei tale. Cateva puncte albe si negre se agita haotic pe patratelul galben. Cred ca sunt gaini sau cine stie ce oratanii zgomotoase, preocupate de cele lumesti. Aerul imi sfredeleste pielea pe sub haine, din cauza vitezei cu care cad in gol. Totul suiera si flutura nebuneste in jurul meu. Te zaresc in usa casei ocupata cu treburi si-as vrea sa te strig sau sa-ti rostesc macar numele drag. Deschid gura dar mi se umple cu aer atat de tare ca abia mai pot respir de durere. Sa trag inelul si sa opresc aceasta cursa nebuneasca impotriva timpului? Sa deschid parasuta? Brusc, patratelul galben al campiei se face mare, tot mai mare si, de-oadata, se face rosu inchis, ca purpura. Foaia alba cu vorbe nerostite aterizeaza bland la picioarele tale. Mai apuc sa vad o lacrima cum cade pe randurile de-adio si … atat. Sau poate ca mi s-a parut? Tic, tac, tic, tac … mai trec prin fata mea doua secunde ratacite, pierdute dintr-un minut neatent. Apoi linistea ma ia in brate si ma stange usor la piept. Linistea profunda se depune in fiecare celula a fiintei mele si nu mai vad nimic. Simt ca ma-nalt din nou, incet, intr-o plutire lina si uniforma iar in palma, cineva imi stecoara o coala noua de hartie. Inseamna ca nici de data asta n-am sa pot trece de norii de ploaie. Sa mai incerc o data, ce sa fac?