O ființă stă în palma-mi tremurândă, facută cuib. În vinele-i mici și plăpânde ultimul fir de viață se subțiază cu fiecare secundă. Mă privește cufundat în ultimele-i clipe de lumină, cu ochii-i sângerii de gugustiuc, rugători și sinceri...I-aș da, dacă aș putea, din viața mea...Ghearele morții îl cuprind, iar durerea ce o simte mă cutremură. Tremură incontinuu, își miscă capul mic în feluri neștiute, încearcă să respire. În zborul lui, cu ultimele-i puteri de a reveni pe Pământ, își zbate aripile-i, pe ultimul său drum, în palma mea...durere crudă...viață, unde ești? În palma-mi ramas-a doar trupu-i neînsuflețit și rece de copil. A murit. Ochii-mi împăienjeniți de lacrimi îi plâng suferința cruntă...îi mângâi puful moale ce în curand va desfăta pământul. Piciorușele-i de gheață, în semn de rugăciune, mă-nfioară...Dar nu sunt Dumnezeu, iar el e mort și-asa va rămâne...