ecou departe al unei vieți născute din nou
abia atunci înțelegi ce mare minune
tu nu mai ești tu nici măcar ea nu e
cea care înainte și-era
se naște în strigăte bucuroase durerii
o nouă ființă desenându-și propriul cer
printre norii grădinii unui rai mut
pregătită parcă să nu-I mai întoarcă spatele
să nu se mai rușineze vinovată
după fiecare copac

se-nvață încet cu noua sa formă
e-atât de ciudat să nu mai fii doi
să nu mai trebuiască să-ntinzi mâna spre el
doar sufletul să facă o pauză
spre a-i permite să o mângâie
gândului iubirii ce i-a unit

abia acum înțelege Grădina
unde i-au fugit locatarii devreme
într-o dimineață de Rai cu zori neiviți încă
mirată și ea c-au plecat doi
plânși și-atâta de goi
iar acum vine doar unul
râzând la gândul că trebuie iar
să găsească un nume
frumos cum era ea
puternic ca el

aleargă
aleargă grădinii copile
si de data aceasta
nu mai călca nici un șarpe
pe coadă