Aș fi vrut să fiu altfel...
Să fiu un neînvins,
Dar nu știam cum pot
S-ajung de neatins.

Am stat și m-am gândit...
Și-am zis atunci c-aș vrea,
Să fiu tare ca stânca,
Să fiu de neclintit, ca ea.

Și stâncă am fost...
Ce bine mai era!
Nimic nu-mi ținea piept,
Nimic nu mă mișca.

Dar, într-o zi simții...
Cum sufletu-mi ardea,
Căci cioplitoru-n piatră
Adânc în inimă-mi săpa.

Simțindu-mă slabit,
Am zis atunci c-aș vrea:
Să fiu și eu ca el,
Să domin orice stâncă grea.

Și cioplitor am fost...
Ce bine mai era!
Simțeam că domin stânca,
Eram mai tare decât ea....

Iluzii doar și amăgiri...
Căci nu trecu mult timp,
Și Soarele cu a lui raze,
Ma istovit curând.

Am zis atunci c-aș vrea
Să fiu eu însumi Soare.
Să domin tot Pământul,
Cu razele-mi solare.

Și Soare am fost...
Ce bine mai era!
Căci încălzeam nemărginirea
Și totul mi se închina.

Dar, vai...
Ce scurtă fu euforia!
Căci norii grei și negrii
Mi-au îngrădit nemărginirea.

Atunci am zis c-aș vrea,
Să fiu eu însumi nor!
Să stăpânesc Pământul,
Și Soarele dogoritor.

Și nor am fost...
Ce bine mai era!
Pluteam nestingherit,
Simțeam cum domin zarea.

O clipă, un ceas...
Oricum un timp finit,
Totul a fost mirific,
Apoi s-a năruit.

Căci vântul cel năpraznic
Furios de dominare,
M-a spulberat curmându-mi
Dorința de putere.

Firesc, atunci am zis c-aș vrea
Să fiu eu însumi vânt.
Să stăpânesc cu a mea suflare,
Văzduhul și tot ce este pe Pământ.

Și vânt am fost...
Ce bine mai era!
Căci stăpâneam cu a mea suflare
Credeam eu, tot ce e sub Soare.

Credeam doar...pentru că am vrut,
Să domin cu a mea suflare:
Până și omul...,
Să-mi etalez a mea grandoare.

Am încercat să-l despuiesc...
Să-i dovedesc a mea putere,
Dar în zadar am încercat...,
S-a dovedit a fi mai tare!

Atunci, înfrânt, cu capul aplecat,
Mi-am spus c-aș vrea:
Să fiu din nou un om,
Să stăpânesc lumea!

Și om am fost...
Ce bine mai era!
Simțeam că totul e al meu,
Că nimic nu mă poate dărâma.

Parea a fi un vis...
Cuprins de un fior,
Un glas șoptit mi-a spus:
Să nu uiți că ești muritor!