Mi-e frică să mă uit la voi
Sunteți prea mari pentru mine
Iar dacă vă voi privi
Mi-e frică să nu mă vad prea departe
De etajul cel mai înalt
Eu nu voi niciodata ca voi
Pentru că voi nu veți fi vreodată ca mine ...
Nu ma veți putea ințelege
Căci firea mea demult vă întrece ...
Și cu cât mă cufund mai mult în apa rece
A acestei vieți mă vad pe mine
Așa cum sunt de fapt ...

Pot plânge ca în minutul următor să râd ...
De ce?
Nu știu nici eu sigur dar nu pentru că aș fi superficială
Ci pentru că îmi dau seama
Că dacă voi plânge încontinuu
Voi trece prin viață ca prin cea mai neagra smoală.

Nu voi fi niciodată ca voi pentru că poezia mea e simplă
Nu am nevoie de epitete complicate
Nu prea
Înțelege nimeni poezia mea
Așa că de ce să nu o arat în toată simplicitatea ei ...
Neascunsă in ambalajul pe care îl preferați voi ...
Mi-e frică totuși să ma uit în sus ...
Căci voi vedea poate multă mareție
Care nu îmi e destinată mie ...
Nu mie care sunt prea complicata
Iar poeziile mele atât de simple totuși
Fragile ca niște flori de lotuși
Încât la cea mai mică critică s-ar ofili ...
Pofta de a mai scrie ceva ...
Vine din cerul vostru
Pofta de a mă trezi
Ca să o iau de la capăt ...
În fiecare zi ...
Aceași complicitate
Atâta unicitate ...