azi noapte întunericul rodea ca un șobolan carnea tare a timpului.


îmi era de neiertat această lumină pe care opunând-o umbrei devenea mișcare
un tremur inițial îmi crenela gândul. simțeam că acolo unde ești singurătatea taie felii subțiri din iluzia împlinirii

știam că până la urmă va deveni irespirabilă noaptea printre atâtea nespuse cuvinte

(de la o vreme ceasul ramâne mereu în urmă cu aceste dezastre necuprinse în calendarele strigătului
aici o tăcere cu spini ne întârzie amintirile
de aceea noi mai avem în comun doar absențele și o piele de șarpe prea întinsă peste chipul solar al durerii)

apoi am învățat liniștea
apusul tuturor zilelor s-a răsturnat dintr-odată peste mine portocaliu așa cum îl știi
cineva îmi șoptea ceva dar nu înțelegeam. sensul apusului era mai puternic
cred că era vorba despre o pace adâncă, adâncă, din care nimeni nu s-a întors încă...