n-am crezut niciodată în mitul invidiei
transhumanței în ochii goi ai sfîrșitului de iarnă
atunci cînd cîinii își leapădă sufletul de frig
iar oile își poartă mieii în cea mai cruntă vulnerabilitate
la apus a trăit întotdeauna un neam atins de păcatul difuz al aparenței
vinul devine tulbure cînd îl scurgi printre zăvoare
el care n-ar trebui să vadă lumina zilei niciodată
se prelinge în vintre a sînge de cuvinte pe suflet de brocart
apoi este prea tîrziu în legile lui adultere
la răsărit poporul naivității crepusculare mereu fanatic în luminile lui
mereu punîndu-și cele o mie de întrebări despre sfințenie
apa este o fiară ce-ți înfășoară copita calului
iar colții ei de gheață te spintecă iubindu-te pe dinăuntru
adevărul este cea mai bună minciună spuse femeia
de aceea n-am crezut niciodată în mitul invidiei
transhumanței în ochii goi ai sfîrșitului de iarnă
ci doar în aburul nestatornic al sîngelui pe zăpadă