eram o sită prin care nu trece nimic





dimineață cu care mă spăl

de lume în ochii unui copil orb:

lumea este exilul meu într-un cuvînt

din care nu mai pot ieși







mișcîndu-l puțin cu privirea, irațional, cuvîntul

îmi pune prima întrebare:

de cîte ori ai imprimat pecetea, Emet?






niciodată și întotdeauna,

în nici o zi și în fiecare clipă,

nicicînd și în fiecare săptămînă în amiaza zilei,

niciodată și în fiecare noapte -

eram acolo unde pot contempla neîmplinirea,

eram acolo unde adie lenea cosmică

precum o lectură fără auditoriu iar

casa se acoperă de mușchiul literelor,

eram acolo unde omul lăuntric

retează coiful stîncii

și unde numai o linie desparte lumea

de Emet









eram un os de înger

care crește încet.

eram o sită

prin care nu trece nimic







toți mă strigau Emet

și mă chemau înapoi în trup.

dar eu din drum nu m-am întors,

nu eram aici și nu eram niciunde,

și de-aș fi fost n-aș mai fi fost,

eram și nu eram