Într-un târziu al neființei mele,
castele renasc din cenușă și praf
și lumea toată fuge spre nicăieri.
freamăte lăuntrice
născocesc umbre de cleștar.
mi-e dorul lacrimă în suferință
și trecutul drumul spre tăcere.

Doare…

. . .

simt cum gheața cheamă uitare,
cum răul vrea stropii de visare
și lumea mea aș vrea, s-o sting
în cercuri albe;
să uit să cred,
să uit să sper…

. . .

degete moarte au încercat
să prindă viață
pe-un drum fără erori,
dar prea târzie e cărarea
și lumea vie e un mit,
adormit de veșnicia
din cleștarul ce-a murit…

. . .

ai purtat în piept, o clipă,
o altă inimă,
dar n-ai simțit că este-a mea,
că-n tine,altceva,
numea cleștarul nemurire…

Păcat!
. . .

un loc al nostru nu e nicăieri,
nici azi, nici mâine
și nici ieri…
de ce nu vii prin anotimpuri
să privim spre infinit,
să ne fie Carul Mare –
poarta spre Zenit?
Paj de cleștar,
eu nu sunt doar un vis.

. . .

mă apropii de timp
și-l caut în nemurire,
mângâindu-ma-n himere –
E durere de cleștar,
E iar, durere…

. . .

din neant va renaște clipa
și sublimul etern,
iar noi dansa-vom
cu pașii reci ai Negrei Doamne…
ne va chema cu himere,
ne va-ndulci cu amăgiri,
iar noi, uluiți de întuneric,
vom bâjbâi spre uitare,
pentru nimicuri
din Nimic…

. . .

Ghicește clipa
și iarta-mi Durerea!