ne loveam cu umerii de cioburile unei lumi
care nu fusese niciodată a noastră
învățasem doar să ne rătăcim echidistant
despuiați în vidul inhibant al realității
tu deveneai încet încătușarea mea în proporții
eu te biciuiam cu nefericirea mea ubicuă
cuvintele se cabrau în cerul gurii ne străpungeau gîtlejul
dimineața ca un fel de rugăciune dislexică
apoi încolăceam orizontul la glezna ta stîngă
pînă cînd rîdeai zguduind sînii albaștri ai norilor
îți ofeream pretextul pentru încă o regurgitare a viselor
în pătratul perfect al inimii mele
viața avea inconfundabilul miros de mosc
al călcîielor tale