Nu mai văd, nu sunt copaci,
noduri negre dintr-un gând,
cum le-mpaci? cum le desfaci?
Nu mai sunt. Ninge oblic,
ninge strâmb.

E târziu. Dinspre tăceri
lanțul mâinilor ne trage,
suntem unul altuia poveri.
eu te chem, tu mă frângi,
șoapte-n noapte.

Pas egal pe trepte–nalte,
umblet gol de trupuri strânse,
prizonieri ai orelor deșarte.
Ești aproape. Flăcări plânse,
foc în noapte.

Și îmi pierd în ochi de lună
inima ce-n palme s-a zbătut
fără sens, tandră și nebună.
Unde ești acum? Te-am iubit,
și te-am pierdut.

6 ianuarie 2001