Ne-am inundat stigmatul cu-esențe de iertare,
Ne-am pocăit la clipa ce n-a putut rosti,
Ne-am absolvit speranța de vana așteptare,
Ne-am condamnat la viață cu-aproape înc-o zi.

Și-n cupa spovedirii noi am turnat minciuni!
Și ne-am ascuns robia în cruda-nfierare,
Și-n loc să facem rugă din lanțuri, noi, nebuni,
Ne-am inundat stigmatul cu-esențe de iertare.

Prin umbre de biserici am înșelat lumina,
Degeaba lumânarea încearc-a ne trezi,
Caci noi uităm de unde se trage radacina…
Ne-am pocait la clipa ce n-a putut rosti

Și ne-am sortit în grabă risipei fără ceas,
Căindu-ne-n a minții fluidă decantare,
Și oferind credinței un suflet de popas,
Ne-am absolvit speranța de vana așteptare.

Cuprinși de remușcare, am căutat icoana
Ce-agoniza, sătulă de-atâtea nerozii,
Și reușind, cu trudă, să-i reînchidem rana,
Ne-am condamnat la viață cu-aproape înc-o zi.

Ne-am condamnat la viață cu-aproape înc-o zi,
Ne-am absolvit speranța de vana așteptare,
Ne-am pocăit la clipa ce n-a putut rosti,
Ne-am inundat stigmatul cu-esențe de iertare.