Din caldele speranțe, pierdut a mia oară
Se-nalță o săgeată, ce pare să străpungă,
Prin zale și oțeluri, trecând spre ființa goală,
Ce zace doar aievea, crezând că e trăindă...

E claritatea ceței ce pare că îmbie
Spre pași decizi și aprigi, un loc peren,
Și-n umbre calcă parcă, cu zgomot de stafie,
Al ultimei speranțe fărâme de eter...

De parcă nici sfârșitul, nici poate neputința-i
Nu-l mai frământă încă, înaintează sec,
Crezând că totuși vremea a stat pentru ființa-i
Ce cade-n neștiință, spre ultimul înec...

Doar singur poate, din vag, spre realitate,
O searbădă privire, ce tern s-a rătăcit,
Lăsând în urma-i zile, și ani, și viața – poate,
Pentru o sete oarbă, ce-l vede – acum tacit.

Și pare să se-ntrebe de vremea nu-i trecută,
De totul e zadarnic în timpul ce-i rămâne,
De vinovat e locul sau inima pierdută
În miile de planuri, de umbre și tăciune...