poate că a sosit vremea să-mi reiau viața
s-o retrăiesc cu mintea de acum și patima de atunci
din când în când mai vino
umbra tocmai a început să-mi poarte hainele
oricât aș trișa
trecutul rămâne intact
nu-mi mai este frică să întorc ceasul
mă dau cu alb de lună
îmi confecționez rapid o inimă
îți pândesc gândurile pe care încă nu le-ai rostit
și-mi amintesc gesturi pe care le vei face abia mâine

suspendați între două iubiri paralele
cu rocada inexplicabil făcută
ne bucurăm de această minune

nu știu dacă trebuie să iubesc
sau să tac