Mai tii minte vioara ce ne ineca inimile,
cuprindere argintie deplin mangaietoare
ca si icoanele inaltelor manastiri astrale
ce ne duceau rugile la sfintii datatori
de sperante pentru viata de dupa minciuna,
mai tii minte clipa cand sarutul nostru
s-a prefacut porumbel, acela ce-a adormit
pe mormintele tuturor razboaielor lumii
cu o secunda mai alb decat durerea .

Mirarea magilor lumii salasluind in raza
stelelor ce ne calauzesc e tot atat de plina
de viata si acum precum e samburele frematand
nastere in pantecul gliei ce ne creste .

Mai tii minte albatrosul ce ne lacrima
intalnirile, cand goi de sperante visam
iubirea virgina si cuburile de gheata
cu care se taia zarea in fata noastra
ne stingeau patima nebuna, eliptica luna
nu ostenea sa ne coasa fiori pe spinare si nori
iar noi ne juram vesnicie...
mai tii minte...?
eram doruri arzand in furtuna