După-masă la patru
plouă de mor
și n-am nici un chef
și stau pe covor.
Ar fi bine să fiu
undeva, pe la soare,
să beau ceai și să uit
că mi-e frig și mă doare
fractura de suflet
și cotul un pic
și n-am plătit apa...
De n-aș avea mai nimic!
Ce bine ar fi
să uit tot ce sunt,
să mă ajute uitarea,
să uit și să cânt!
Ba, să nu-mi fac iluzii,
de fapt n-am chef să uit.
Că mâine la patru
am să mă-ntorc pe covor
să-mi aduc iar aminte.
Și-are să plouă din nor
peste dungile astea
care nu știu ce vor.
Mă scot din sărite
tăcerile lungi
și diminețile-n pub
și covorul în dungi.
Ce urât e să știi
ce urmează să faci
ca să-ți fie mai bine...
Mă umplu de draci!
Intervalul de timp
între ce ești și ce vrei
să-l umpli cu bere,
cu vin și femei!
E așa de ușor
să te lași dus de val,
să știi că oricum
te va scoate la mal!
Degeaba te zbați
uneori ca tâmpitu’
să faci lumea să creadă
că ăsta-i sfârșitu’…
Nu se termină ploaia
cu una – cu două!
Mai am de răbdat,
de stat pe covor,
de ascultat cum plouă
și de ieșit de sub nor.