6.0

astfel, n-ai rămas cu nimic decât
cu reflexul de a merge pe stradă
și cu toate nevoile lumii în cârcă
(de parcă ai fi cocoșatul de la Notre Dame)
simți cum toți morții de sub tălpile tale
ți se cutremură în oase și te gândești, ah, iar
la timpul când vei fi printre ei, aliniat…
(nu e plăcut să-ți gândești inexistența…)
încerci să grăbești pasul, să schimbi direcția
și iar visezi că vei avea o casă
cu copii, cu prieteni, cu pisici
și, desigur, cu multe, multe cărți
(care te vor îndrepta spre “Calea cea dreaptă”)
râzi, râzi, știu că expresia e bleagă
dar ca să fugi de necunoscut, de singurătate
ești în stare să-ți stâlcești limba cu vorbe de-a gata
totuși, cine să înțeleagă că din tot ce-ai citit
n-a rămas nimic, nimic, decât
acest trup (care se ascunde în umbra-i
lungă și proastă cum sunt toate )
dar poate nici măcar atât
fiindcă nu-ți mai simți picioarele,
nici mâinile, nici capul,
doar ochii te dor de prea mult întuneric -
căci visele, gropari de oameni vii
te țin cu voluptate în ele
(ca într-un mormânt de cristal
de unde nu se vede nimic.)