Într-o zi , totul începe printr-o cădere
Abruptă și rece de pe niște stânci ascuțite
Deodată gâtul nu-și mai poate susține capul
Și îl vrea aruncat printre stele
Mintea aude atâtea tunete pe cerul limpede
Ce oglindesc ploaia ființei
Si când te gândești că totul
A început într-o zi de toamnă
Când omul plânge și apoi râde
Râde de necunoscut
Îi simte plăcerea de a fi ombătat
Cu secretele ploii
Iar eterna amețeală, când focul se ontețește
Deschide pragul spre ziua de mâine
Căderea nu se oprește niciodată
Vântul incandescent e atât de plăcut
Căci te conduce spre iad, în burta pământului
Odată ce ai ajuns acolo
Vei vedea că iadul este o poartă către soare
Infinit...
O cădere nu se oprește niciodată,
Iar niciodat ăeste un sublim într-o lume
A păcătoșilor cu raze
Mereu.