îți pierzi pașii pe un drum înfundat
poate că trebuia să-ți fi spus
fericirea se află la marginea universului
se deplasează spre roșu fără oameni
dar vorbele-mi sunt numai cenușă
ascult absent cum te rupi din mine
bucurându-te cu zgomot de ardere
fără să te opui separării în oglinzi
suntem pustii ca un pământ dogorit
uneori amintirile dor ultim refugiu
al speranței teama de a părăsi
această singurătate duală te strig
pe numele de copil al primei atingeri
altă jucărie sfărâmată aceeași mână
ce nu mai știe să mângâie decât umbre
privesc becurile cum se sting pe rând
muribunzi fără lumânare până te afunzi
în indeterminatul beznei ca într-un iad
inventat ad-hoc pe strada Umilinței

pictura abandonează tabloul disprețuind forma

în jur numai case părăsite
blestemați
suntem precum teii fără miros
amanți seduși de orgoliu
ce scriu postfața unui jurnal
al tuturor spaimelor
carnea se mântuiește în durere
nu mai simt nimic
ochiul vede
doar între clipirile pleoapei
îți spun
veșnic deschis
ar fi doar o victimă a luminii