tu nu-mi mai ești
și îmi voi duce ceasornicul la casa de nebuni
timpul meu se măsoară în fuga de zâmbetele voastre anonime
și-n nepăsarea cu care îmi înfigeți zăbrele inimii copii cu ochi albaștri
nu mă priviți
de-acum sunt pângărită
mă siluiește viața în fiecare singurătate împletită docil în sângele meu


tu nu-mi mai ești
mustesc amintirile și-s doar un tremur de potop în ele
îmi caut liniștea între umbre de oameni și gânduri împietrite pe noptieră
îmi terfelesc genunchii prin vaiete târâte-n colțul gurii
nu vă tulburați șoapta mea se aude doar printre morminte de rapsozi
și-n patimi petrecute în căruțe cu coviltir de mușcate


tu nu-mi mai ești
îmi lustruiesc tăcerea în oglinzi surpate
și sufletul în cușcă-i cuib de spaime
încet încet mă-mbrac în piei de șarpe
mă-ntind pe căpătâi de agonie
strivesc în minte un clopot fără cântec
iar tu rămâi un adam tăcut în palmele mele.