Spune-mi, pentru cine vrei, părinte,
să tăiem vițelul cel mai gras?
...dintre fiii tăi, cel mai cuminte,
n-a fugit în lume, a rămas:
să-ți păzească turmele pe dealuri,
poame să-ți culeagă din livezi
și să-ți apere viile de grauri,
și n-ai ochi, iubirea să i-o vezi!...
Lângă tine, a stat în sărăcie,
și-a cântat tristețea suspinând
și-a petrecut un sfert de veșnicie
ca să-ți șteargă lacrima din gând!...

Și acum, când pare că răsare
soare blând pe-nghețul tău tăcut
stai cu ochii pironiți în zare
așteptând sa vină din trecut
rătăciții fii din lumea largă
ce te-au părăsit când ți-a fost greu,
de-ar veni cu inima să șteargă
urmele pe care Dumnezeu
ți le-a scrijelit in toata ființa,
tu, n-ar trebui să-i omenești
c-au trădat cu fuga lor credința
lacrimilor tale parintești!
Au fugit că le-a fost greu, părinte,
iartă-mă că-i judec,
am rămas: noi, aici ...și iarba pe morminte
... să tăiem vițelul cel mai gras!