de atâta amurg ard draperiile
în pervaze cresc întrebări din urma coatelor noastre
stăteam acolo și ne priveam din afară
doar un geam între noi

îmi tolerez zâmbetul în oglindă
îți tolerezi rana pitind-o în mănuși
și totul clipește ca un ochi
gata de somn peste casă se lasă o pleoapă
la fiecare înserare

să reabilităm umbra să nu mai mintă
cum că am mai locui încă aici
pământul nu se va învârti invers
și nici cioburile nu se vor întoarce a pahar
dar tot îți vine să strigi
de pe marginea prăpastiei tale
răstindu-te amintirii cu mâinile în șold

e-o grasă precupeață trecerea asta
ne-nșeală la cântar și zâmbește știind
că ne e foame că nu ne place baticul ei
că ne vom sugruma cu el
învierile

ard draperiile de-atâta amurg
durerea atârnă pe față grea
ca o gură necuvântătoare ruptă

ne zbatem între gratii sticloase
în casa acoperită de pleoapă
așteptând moartea
cu valizele făcute