Până acum am scris doar lumii,
iar pe tine te-am ignorat mereu
de parcă ai fi fost un oarecare...
Gândul meu se îndreaptă către clipa din alt veac ce arde...
Răsărit de Luceafăr.
Am crescut cu cartea ta în brațele-mi reci,
ardeau răsfoind paginile ei.
Mi-ai adus floarea de aur a poeziei,
mi-ai dat voie să visez până la stele.
Uneori, nedorind să mai exist,
m-am închis în universul tău,
și am deslușit doar pentru mine
Misterele Geniului Pustiu.
Și, neștiind că-mi ești vestit de parce,
am vorbit cu tine prin versuri
și m-ai facut să cred în nefiresc,
s-ascund într-o metaforă secretul meu,
să înțeleg că viața e scurtă,
deși tare lungă, atunci când ești singur și trist...
Ai creat, involuntar, o sferă-n care m-ai închis,
cu lacăte de ceară i-ai pecetluit marginile.
Niciodată nu am vrut să ies din ea,
crezând că nimic nu este mai frumos decât
dragostea imaginată de tine.
Omagiu aduc reveriei ce ai creat în jurul meu,
deși aș vrea să te întreb:
De ce-ai plecat de lângă noi atât de timpuriu?
Erai doar un tânăr suflet
atunci când clepsidra a lăsat să treacă
ultimul fir de nisip prin mijlocu-i de albină...
Dar acum știu că
timpul e un monstru cu care nu poți ajunge la o înțelegere,
uneori se târăște ca un șarpe,
alteori zburdă ca o gazelă,
dar mereu caută să te ucidă.