o, ce mai viață e în satu’ hașag, comuna loamneș, județul sibiu, românia, terra, !
aici nirvana și beatitudinea sunt la ele acasă
precum eufemismele-n palatu’ cotroceni
sătenii joacă yoga pe bani, pe buzărai, pe cap de
locuitor, iar apatia lor tratată e cu binevoitoare indiferență de
primarele ras în cap ce, șăgalnic și fulgurant, croșetează vestuță legii
opșpe,
șefu’ de post și jăndarii patrulează gracil, la șold legănându-li-se
bastoane de razachie...
dar cronicește, cronicarule,
cum fondu’ funciar capătă, aci, noi și inefabile valențe, prin osârdia
consilierilor locali ce veghează duioși la legalitatea
giumbușlucurilor...

însuși goswamii bhacktivedanta prabhupada își trimite, spun
sătenii, corpu’ astral să dirijeze buna desfășurare a balurilor din localitate.
aici, iarna , casele năpârlesc, țiglele cad foșnind tandru, primăvara
alte țigle-ncolțind, împrăștiind în jur sălbatică miroasnă de
pirită și oricalc.

în hașag frenezia e interzisă prin strămoșești cutume, ultimul frenetic
al satului fiind expulzat pe vremea mariei tereza,
snoavele-n hașag sunt de-un tragism de-a dreptul suav,
iar duminica, în fața căminului cultural, se-ncing năprasnice hore
krishna, hore rama, hore hore...

o, muzo, dă-mi harul de a cânta năvalnica, neostoita liniște ce bântuie ulițele hașagului !