ne opreau
sfâșiind văluri tainice
pitită sub țeasta mea
ca o larvă cu solzi aurii
prelungire a jocului
creșteai cu lumină crudă
căzută deasupra umerilor
luam o viață lăuntrică
să nu creadă că bâjbâim
în cuvinte perechi
jumătatea proteică și jumătatea chinuitoare
ca un semn al vremurilor
se alăturau ierburi străine
atrăgând în culori vii originea moralei
sau o trăsătură care ne apropie
un salt deasupra golurilor și
simțeam durerea în piatra albă
orice rostire voia să se pătrundă în sine
vânt tăios destăinuit flăcărilor
să fiarbă sfărâmată de fapt
mă lepădam de ferestre
să nu ne afle nici umbra
din turnul catedralei
tăceam dăruind
firmituri de pâine cuvântului sărman
oamenii mă alungau din cetatea regelui orb
aruncau după mine cu vieți după chipul lor
tu rămâneai acolo și eu nu eram pământ
nebunule, îmi spuneau
închizându-te sub o cușcă de sticlă
alături de celelalte femei
nu-ți fie teamă
ultima răsuflare e mereu singurătate
prelungită
de-a dreapta și de-a stânga
și vă prindeau alergând în joaca păpușilor
îmi legam de trup frânghiile cărmei
dar ei nu voiau să înțeleagă
undeva deasupra păsări cu aripi lungi
de întuneric ne rătăceau în pustietăți amare de apă