În noapte sori bătrîni
se-ntorc spre obîrșia lor niciodată uitată.
Singurătatea mea răsună
prin satul cu coperișele negre.
Dacă ai fi cu mine ți-aș spune:
uite, acesta e drumul
pe unde mînam dobitoace sfinte cu biciul;
uite, aceștia-s arinii
subt care smulgeam aripi din sînge de paseri.

Mai trăiesc și astăzi - fantastice - morile
cu roțile grele de mușchiul verde al apei.
Lîngă un veac trecut mai stăruie casa
unde mi-am făcut intrarea în cîntecul zilei.
Þi-aș arăta plinicarul și șura
pe-a cărei streșină grea
îmi aruncam mărunți și albi dinții de lapte -
sămînță magică din care trebuiau să crească cei noi.
Þi-aș arăta poarta întunecată, unde pune-am
frunză mîntuitoare de leuștean
să apăr de strigoi
laptele și ugerul vacilor.
Pe-aci mi-am trecut trupul gol al copilăriei
prin flacăra anilor.
Pe-aci s-a furișat și vremea
ce mi-a adus desăvîrșirile în rău.

Totul a fost un joc despletit
în lumină mare pe uliți.
Tot mai trist, tot mai trist
s-a întețit apoi îndemnul întoarcerii.
Cînd m-am trezit om și cuget împlinit,
singurătatea mea răsuna înaltă prin lume.

Dobitoacele sfinte s-au dus subt pămînt.
Sîngele de paseri e mut.
- Vreau să rămîn aici
cîntare pentru trecut
peste odihna pietrelor.