vin raze pe care doar luna le urcă
spre capete scrise-n ciment, cu o cretă
și ruguri de august duc fuga de nurcă
din pasul blănit în zvâcnirea secretă,

nu-n torsul rămas de cândva mai în urmă
e rost potrivirii cu ochi prin perete,
cand vara se trece, iar umbra-i ne scurmă
sub ziduri de frunze căzânde, încete,

și iarba simțim cum ne iese din fire,
prin umerii strânși în desene pe stâncă,
vin brumele grele, de-acum, să ne-nșire
cu fumul furtunii pe-alee, vii încă,

în lanț de șotroane, cât ploaia ne latră,
murim, primind viața ca ultimă piatră