ilinca, tu te-ai dezbrăcat de piele-ntr-o seară,
atunci când lupii își spuneau rugăciunile
și ieșeau să ii plouă ninsoarea,
mă uitam la tine cum alergai în cercei
ca și cum ai fi fost un cal eliberat din ceară,
o copită neclară dintr-un tablou vechi,
ilinca, tu erai lanuri de sânge...

pe străzi apăreau garduri de umbre
ziduri de ploi,
și așa apărea clădirea cea mai înaltă
clădire din fâșii din pielea ta,
tu ilinca adormeai în pensula mea,
în pânza mea
pe un fir de cenușă și ciment sur-

apoi te aplecai moleșită pe canapea
parcă aveai nevoie de un secol de somn
de un veac de renaștere
în care universul să bea din saliva ta toți puii de pământ
toate râurile să sece-n părul tău:
mi-aduc aminte ai plâns două minute
și apoi ai fugit în pielea goală cu tine în cârcă
zburai pe un nor în mansardă albastră
ilinca, tu erai un ochean prin care vedeam propriu-mi puls...

la miezul nopții sunt la fel
nimic nu mă mai schimbă
și gust din când în când din serul tău de fecioară
ca și cum aș fi un ceas
ce arată ante-meridianul.