Vis în oglindă

Perfidă poate fi atingerea de noapte
Cu tot alaiul ei de stele aromate
Chiar zece constelații de vezi pe bolta lată
Tot necăjita lună ne iartă de păcate.

Ce sobru pare-un astru
Abia pornit în cale;
Retras, parcă pe-o umbră
Nu vede, nu visează
Nu crede niciodată,
Că-n astă lume oarbă
Va fi doar începutul
Furtunilor de foc.

Ce forță dă târcoale
În astă mare, neagră
Ce veștejește stropul
Ce albăstrește neaua,
Ce văpăire, poate
Avea acum un astru
Fără puterea nopții
Putere de sihastru.

Nedumeriți adesea, privim fără de noimă
Altarul unei stele, icoana unei luni
Miresmele de raze, culorile lui Venus,
Căderile de ape, rupturile de vânt;
Nu vrem a înțelege că zeități in lume
Conduc aceste hoarde prin lacurile nopții
Trecând fără de jenă pe casta sectei noastre
De trupuri pământene căzute-n plasa sorții
Și vrem cu toată setea, să rupem nemurirea
Ce-o poartă numai zâna poveștilor cuminți.