să încaleci pe marginea șalupei, să râzi, să nu te sprijini de nimic
în mijlocul apelor dulci, libertatea asta
e ultima ta imprudență

ai fi alunecat în adânc, te-ai fi lăsat până la capăt
fiindcă ar fi meritat, așa cum a meritat să iubești și vara asta
a meritat la sfârșit să prinzi rădăcinile între dinți
și să smulgi

patru generații înlănțuite au trecut atunci prin tunelul de os
al vertebrelor, ai simțit apa curgând peste tot
cum se scurgeau în pământ duminica semințele de bărbat
și nimic nu înflorea

așa cum nimic nu dădea sens istoriei smulse, dimineața târziu
brațele fluviului lăsau o altă îndepărtare, azi ușile s-au închis
printre agrișe, lișițele au adormit

din plasa de tăcere la care țeși întruna
rămâne un fir îndeajuns de lung pentru orice sfârșit