Te-au cântat în versuri,
Te-au slăvit atât,
Þi-au adus onoruri,
Dar tu suferi mult,
Te-am cântat și eu
Și te-aș mai cânta,
Căci iubită-mi ești,
Scumpă, țara mea.
Dar mă întreb acum,
Pe bună dreptate,
Ai început un drum,
Cu multă libertate,
Libertate-n vorbe,
Fără fapte bune,
Sunt atâtea hibe,
Cine-mi poate spune?
A cui ești tu țară,
Unde-s fii tăi?
Te fac de ocară,
Mulți sunt astăzi răi.
Bine nu îți este!
Așa ești de veacuri,
Dar nu-i omenește,
Condusă după placuri.
Călcată în picioare,
Ai fost de atâtea ori,
Tu tot surâzătoare,
Te-ai ridicat spre nori.
ȘI eu sunt o fărâmă
Din trupul tău bolnav,
Nebăgată-n seamă,
De omul cel scârnav,
De cei care n-au minte,
Ce sus s-au cocoțat,
Fără simțăminte,
Þi-au scris și ți-au cântat.
M-am tot rugat la Domnul,
ÃŽn care tot mai sper,
Să se deștepte omul,
Uitându-se spre cer,
Să vadă de mai este,
La fel ca altădat’,
Să primească veste,
Să fie luminat.
Și când rostește vorba,
Să fie și simțire!
Nu doar bătută toba,
Prea multă-i amăgire!