Cât pe ce s-o prind trecând prin carnea mea slăbită de ierni,
dar spusele mi s-au împiedicat de noaptea
ca o cărare de iriși.

Orbecăind prin cristal,
drumul meu nu se intersecta cu al ei.

Am alergat câteva zăpezi și o tristețe
și am chemat o rază
să tragă oblonul peste fereastra ei de ceară,
dar fără rezultat.

Obosită s-a așezat în spațiile generoase ale ochilor mei,
cu scobitorile ascuțite
pe streșinile gata să plângă.

Nu pot să stăpânesc
ceea ce alții au hotărât
să împrăștie prin mine.

Sfârșitul nu are sfârșit.