Era frig când ai plecat. Un frig ce te pătrundea în oase,
te înglodea în coaste și te chircea ca un făt neajutorat
făcut ghem în pântecele mamei.

Era târziu când au sunat să spună că nu te-au putut resuscita.
Genul acela de târziu de care nu vrei să știi că există,
prins de suflet ca o jartieră de picior, roșie ca sângele
despre care știi că n-o să mai curgă vreodată prin vene.

Venele tale nu mai primeau nici măcar perfuzii de oxigen de parcă
aerul nu mai încăpea în nici o celulă vie,
pe care cancerul s-o fi lăsat neatinsă

nu e nimic virgin în stările astea
e prea corupt și pângărit altarul
în care ar fi trebuit să ardă sufletul
în focul creației

în loc, doar foc de lumânări și miros de tămâie
și sentimentul amar de neputință

de irosire, ca un sâmbure stricat
care nu va da niciodată rod.

Între aceste senzații, suspendate în pioneze
de pereții inimii,
tu, în camera în care miroase a flori de lăcrămioare,
crăițe și regina-nopții

Același tu, care petreci cu mine până noaptea târziu în versuri,
uneori în culori și pastel
cu sau fără voia ta...