din frunză-n frunză licărind sporește ziua

a fost destul să găurească cerul ciocuri
de păsări care niciodată n-au cântat

mă mai surprind și azi strigând pe nume
copilul ce-a rămas în piept să-mi bată
ce-a scris cu pielea gleznelor depărtările

umerii tăi largi – munte! ți-am sărit în spate
dezăpezindu-ți numele: munteanu și zic
sălbăticiunile tale îmi umblă prin sânge
încă un an

de rătăciri pe bulevarde mizere
desfrânându-ți timpul nu mai zic de pasul
fruntea mea-i o vitrină de care molii ciudate
se izbesc
se izbesc
se izbesc
dar praful aripilor îmi provoacă râsul

vine o oră apoi trece – nu se întâmplă nimic
ies la fel din policlinici litere nou chiuretate
să mă închid – unde? – să-mi fie
aceeași liniște ca la început

zăpezile îmbracă pân-la brâu trupul gol
al cerului cu sâni căzuți de gheață
năpădit de frică privesc cum ziua
iese încercănată din pământ

din frunză-n frunză licărind sporește