n-am semănat nicicând statuilor de apă
sculptate-n geometria de-o clipă-a unui nor
am fost așa un fulg o umbră o părere
că a trecut prin lume încă un călător

înconjurat de-a pururi pe uliți de copii
m-am prins cu ei de mâini în joc ce nu se pierde
am dănțuit sălbatic îndrăgostit de artă
curtând mereu femeia ce e și nu se vede

i-am pus mereu inel de cântec peste deget
ea râde nu îi pasă că-i aur sau că-i tablă
o cât de mult aș vrea o clipă să-i văd dinții
sub vălul de mătase cu tremurarea slabă

aș mai visa eu oare la forma-i voluptoasă
aș mai tânji bolnav la sărutarea sa –
ah chin fără scăpare de pofta nelumească
mult te urăsc și încă să te păstrez aș vrea

mă răsucesc în vers ca sălcii de durere
și-o sete lângă mine își oglindește cerul
ard rădăcini cărbunii petrol îmi curge-n vene
o scorbură în piept îmi oxidează fierul

astfel smucit la chip asemeni unei dodii
mă tac în aplecarea unei îmbrățișări
pe care prea frumoasa iubită-nchipuită
mi-o răsplătește noaptea cu mii de sărutări