sub fiecare pojghiță a vieții pulsează o sălbăticie năvalnică, rară, o curățenie a sângelui, neatinsă
de gest, de tiparele tocmite ale educației înalte sau de grilajele din jurul porților
despre sălbăticia asta nu vorbim
decât în spatele casei, în grădina de leandrii, feriți de lume

nu e de crezut că existăm înainte de a fi, nu e de crezut că plutim fără a ne înrăma
sau a ne îngrădi
niciun staul nu e de folos, nicio încăpere atunci când țâșnește din sine
adevărata natură
oceanul fără țărmuri în apropiere, în adânc nimic nu troznește, nu se dărâmă, cât timp
ne lăsăm trăind cu brațele larg întinse, corăbii în căutarea neîncetată
a insulei fără nume din care ne-am născut, aproape inocenți

nimic nu va șterge legăturile neîmblânzite, felul lor straniu de a ne aduce în echilibrul viu
al orelor din care refuzăm să bem apă, de teamă să nu devenim, să nu rămânem
pentru totdeauna oameni

și atunci plecăm, ne înfășurăm în depărtare, albi și tot mai frumoși


*brighton, august 2009