Dacă măcar pentru o clipă
aș putea să transform visul de ieri
în lumină
te-aș îmbrățișa cu putere
și ți-aș spune
tată,
te așteaptă încă douăzecișipatru de anotimpuri ruginii
vor obosi frunzele
să cadă
în asfaltul umed
până când vei fi trăit ultima clipă.

te așteaptă schițele să le dai un nou contur
banca din crângul tomnatic
vrea să împartă greutatea trupului tău ostenit
copacul bătrân pe lângă care trec
oamenii
orbiți de indiferență
îți întinde brațele noduroase
să te primească în căldura inelelor sale.

nimic nu e la fel de când ai plecat
lumea asta într-un continuu galop
aleargă spre nicăieri
copiii cresc azi fără rădăcini
zboară printre îndoieli
contaminați de necredință.

îmi amintesc de tine
plecând genunchii măcinați de cancer
la adăpostul rugăciunii umile
către Creator.

tu știi de câtă credință e nevoie
să te rogi
neașteptând nimic în schimb?